Anonimie nouă şi totuşi la fel

Sunt răni care nu se vindecă niciodată.

Ăsta e singura lor menire. Să-ţi pulseze carnea şi să-ţi aducă aminte c-ai fost viu. Şi că ai putea să trăieşti încă.
Dar tu ai ales o altă realitate. Un fel de fum prin care umbli năuc. Uneori îţi înţeapă ochii şi e bun sentimentul ăsta. Te readuce înapoi la tine, ca atunci când te ciupeşti ca să ştii că nu visezi.
Vieţuieşti cu o pungă de plastic pe cap. O bacterie anaerobă care scrie poezii şi crede că tot universul este doar fierbinţeala asta lipită de piele.

Sunt răni care nu se vindecă niciodată. Şi nici nu trebuie să se vindece.
Rămân acolo supurânde. Să le duci cu tine în mormânt. Ultimul gând înainte de abis: am fost odată...