a o suta douazeci si cincea, interogativa

auzi?!
pentru ce mama dracului ma tot lupt eu sa salvez povestea asta?
povestea asta, cu vertebre secerate?!
povestea asta in care, tu te intrebi "de ce?!" si citesc furia in spatele greselilor de dactilografie.
povestea asta care se rostogoleste inainte dintr-o obisnuinta a ta de a gasi, uneori, aceeasi femeie langa tine, in pat, dimineata.
povestea asta care traieste fiindca eu, intr-o zi, m-am pomenit fulgerata de o iluzie.
si m-am incapatanat sa cred in ea.

stii ceva?!
daca tu vrei sa faci povestea asta praf
cine mama dracului sunt eu sa ma chinui si sa ma invart, si sa imi crestez palmele pentru tine?!
si cine dracu esti tu sa fac asta pentru tine?!
si daca te iubesc ce?!
si poate ca nici nu te iubesc
poate ca mi se pare
poate ca m-am legat in lanturi de o iluzie
poate asa e criza mea de treizeci de ani, in care traiesc o a doua copilarie.
uite.. poate ca aveam nevoie sa mai iubesc o data asa.
poate ca mi-am dorit o a doua sansa, aceea pe care nu mi-am dat-o, pe care nu am avut curaj sa mi-o asum acum 11 ani.

si poate ca am avut dreptate.. in fiecare iarna ma despart.

***
si stii ce?
mi-as dori enorm ca tu acum sa fii in drum spre mine.. sa repari
spartura asta din perete.
dar nu esti.
stiu ca nu esti.
stiu ca nu vei face nimic
fiindca tu esti complet absorbit de golul tau
iar eu nu contez. pentru a .. cata oara?.. eu nu contez.

stii ca doare. stii ca ma doare de imi vine sa musc.
si probabil iti spui ca am mai trecut prin asta, si ca oricum nu sunt femeia unui singur barbat,
si nu s-a inventat nici ancora, nici ham pentru mine.

sau poate, nici macar nu tii un discurs atat de complicat.
stii ca ma doare si te gandesti ca sunt o alta victima colaterala, care s-a bagat de bunavoie in viata ta.

mi-as dori
dar nu vii.

a o suta douazeci si patra, goluri mici si iarna mare

nu stiu cu ce sa incep, in acest prag de concediu, de sarbatori, de goluri care absorb tot.
poate ca nu am mintit niciodata. poate ca iarna ma innebuneste. de tot.
te indepartezi, in mintea mea. de stingi incet-incet, desi stii ca nimeni altul ca - intre patru pereti - sa ma faci cea mai fericita femeie.
asa cum n-am mai fost.. de multe vieti.
da, sunt indragostita de tine. inca.
dar incet-incet.. nu ma mai doare neatentia ta. neimplicarea ta. nedorinta ta.
ma vindec?
sau doar frica si-a facut vad in carnea sufletului meu. si cauterizeaza ranile.

usor-usor, incetez sa mai tanjesc dupa tine. incetez sa iti mai cer lucruri.
tu crezi ca toanele mele de femeie s-au potolit.
dar nu e asa.
am nevoie de toate cele care imi lipseau si pana acum.

doar ca nu ti le mai cer.
si stiu ca nu vei face niciun pas in plus..

se aduna gheme sarate in ochi.. si as vrea sa iti simt palmele urcand pe spatele meu. si apoi pama ta dreapta cuprinzandu-mi sanul stang.
si sa simt ca sunt acasa.


acum.
fix clipa asta de acum
cand nu esti al meu
cand nu esti al meu

ma sufoca.

*****

ce ironic e universul. in ce fel aparte stie el sa imi dea palme peste ochi. sa nu ma lase sa uit nicidoata, niciodata, niciodata.

acum, cand scriam cele de mai sus. cand scriam cum mi se usuca incet-incet starile.
acum, cand te citesc atat de indepartat de mine. atat de rece.
atat de absorbit de propria ta depresie. de propria ta cadere.
cine stie, poate chiar atins de indepartarea mea. atins de raceala mea.

acum, sangerez de cad din picioare. ti-as da doua palme, cat sa tremure geamurile.
ti-as da doua palme si te-as ascunde la mine in brate.

cred ca am sa te las sa respiri..
si am sa respir si eu..

si dracu stie daca vreodata, daca vreodata
vreodata...
ne vom intoarce.


(asta era, oare, momentul in care eu hotaram sa lupt pentru ceea ce iubesc?)

a o suta douazecisitreia.. inzapezita

ma sprijin cu mainile inrosite de pamantul inghetat si ingan aceeasi litanie
nu ma lasa sa ma pierd
nu ma lasa sa ma pierd
nu ma lasa sa te pierd

n-am stiut niciodata cum sa repar o viata in doi, desprinsa pe la cusaturi.
n-am stiut
si cred ca nici nu am vrut sa invat

si azi.. cand m-am ascuns in mutenia mea trista
cand mi-ai spus "nu pot sa imi imaginez. nu vreau sa imi imaginez"
never assume, imi aminteste si ea, mereu.

e atat de greu sa ma asez in cuvinte. sa recunosc ca aia ma doare, ca aia imi displace, ca aia nu imi e pe plac.
mi-e atat de frica sa te sufoc, sa am pretentii, sa recunosc ca ma doare, ca are sens, ca vreau si conteaza pentru mine..


MAMA DRACULUI!

te rog,
nu ma lasa sa te pierd
nu ma lasa sa ma pierd
nu ma lasa sa ma pierd

a o suta douazecisidoua, cu final

ma simt de parca m-as desparti de o iubire veche.
realitatea asta care se schimba.
piesele de mobilier care, mutate, lasa un patrat colorat pe podea, cu laturi prafuite. cuiele din pereti care poarta, sub ele, umbra unei imagini.

e un plans lung, asa, ca un drum la groapa. pentru tot trecutul. si pentru tot prezentul.
si pentru tristetea acuta acestui sfarsit de inceput.

si da.
mi-e tare frica pentru noi.
mi-e frica de faptul ca nu vom mai sti cine suntem
ca nu ne vom mai gasi.
ca nu iti voi lipsi, in umbra unei tigari..

ma invaluie ninsoarea.
pana la urma, iarna vine cu despartire. doar ca nu stiam a cui..

iubitul meu, tin palmele intinse
si se aduna in ele zapada.

mi-e frica

fac parte dintre acei oameni care dezvolta fixatii pentru cate-o muzica, datorita moliciunii unui acord, sensibilitatii unei inflexiunui, povestii de sine statatoare a unui vers.
asa se face ca, ascultand piesa aceasta trec de tot fiorul negativ pe care mi-l aduce in minte aceasta inca o jelanie a unui barbat parasit si care nu pricepe nimic din toate cele care i s-au intamplat.
caci, fac o paranteza, am dezvoltat un venin nemilos cu atatia barbati care spanzurandu-se de gatul meu, mi-au susurat libidinos "vei stii c-ai gresit".. construindu-si un piedestal in viata mea si incercand sa ma pironasca acolo, intr-o realitate inventata.
asadar, povestea acestei piesa.. imi zdruncina toti nervii mei de femeie.
si totusi..
exista un vers. unul singur, care schimba tot.
cand Marius Dascau spune "cand pielea ta ma va cere pe mine", sunt intreagă arcusul unei singure imagini: buzele mele adormindu-ti coloana, verteba cu vertebra.
tu implorandu-ma sa dorm si eu neputand sa controlez nevoia de dincolo de mine de a nu lasa timpul sa treaca.. lupta cu somnul, bucuria de a te imbratisa, nevoia de a-ti saruta pielea
continuu
continuu
continuu

nu stiu daca pielii tale ii lipsesc.
nu stiu
si nici nu imi pasa.
important, dincolo de toate,
este ca lipsesti tu, bratelor mele.

anonimia a o suta douazecea, dureri de femeie

.. cum sa spun ca ma doare..

ma doare plecarea mea de aseara. ma doare gestul tau de a-i da cheile chiar acolo, langa mine.. cand stiu ca cele mai putin susceptibile gesturi sunt cele facute la vedere. cu cinism.
ma doare imbratisarea ta, cand stiai ca sunt suparata dar nu stiai cat vazusem, cat intelesesem din voi doi.
ma dor lacrimile care au cazut, fara opreliste, tarziu dupa ce am inchis usa taxiului.

ma doare fuga noastra in lume, care nu se va mai intampla niciodata.

ma doare ca nu gasesti in tine niciun motiv sa ma infrunti, sa imi topesti suspinul, sa ma convingi sa raman.
cred ca asta ma doare cel mai mult.
ca nu vei petici rana asta.. de parca mi-ai spune: "daca vrei sa ramai langa mine, asuma-ti durerile si taci".
nu vei repara nimic.. de parca nu as merita niciun efort.
suna victimizant, nu este.. stiu atatea moduri rationale de a combate afirmatia de mai sus. dar degeaba o combat, pentru ca ea nu reprezinta ce gandesc ci ceea ce simt.

ce mi-a trebuit mie baiatul asta?
ce mi-a trebuit mie iubirea asta, nascuta pe teren maracinos?
de ce nu incetez sa cred..

e vremea sa spun "a fost cat trebuia sa fie. a fost simplu si frumos"
si nu pot..
si ma doare..
si totusi nu imi ramane decat sa tac.

ai plecat de acasa si o farama din sufletul meu spera prosteste ca esti in drum spre mine. si stiu ca nu e asa.. stiu ca daca ai fi vrut sa imi vorbesti, ai fi ales varianta cea mai simpla - cum ai facut-o si in alte dati - ai fi ales telefonul sau internetul.
ai plecat.. poate spre ea?
sunt nebuna, poate. sangeranda si nesigura.

certitudinile raman aceleasi
din noi
am ramas eu
sa sterg urmele intregului trecut.