Anonimie nouă şi totuşi la fel

Sunt răni care nu se vindecă niciodată.

Ăsta e singura lor menire. Să-ţi pulseze carnea şi să-ţi aducă aminte c-ai fost viu. Şi că ai putea să trăieşti încă.
Dar tu ai ales o altă realitate. Un fel de fum prin care umbli năuc. Uneori îţi înţeapă ochii şi e bun sentimentul ăsta. Te readuce înapoi la tine, ca atunci când te ciupeşti ca să ştii că nu visezi.
Vieţuieşti cu o pungă de plastic pe cap. O bacterie anaerobă care scrie poezii şi crede că tot universul este doar fierbinţeala asta lipită de piele.

Sunt răni care nu se vindecă niciodată. Şi nici nu trebuie să se vindece.
Rămân acolo supurânde. Să le duci cu tine în mormânt. Ultimul gând înainte de abis: am fost odată...

anonimie. a cata?

am pe lungimea bratelor musculite mici si negre. noduri menite sa sa-mi lege venele. sa nu mai curg din mine. sa raman miscatoare si frematanda, insa doar pe dinauntru.
nu mai am afara.
nu mai am voie.
o ratata in plus intr-o lume de lasi.
o pierduta in plus intr-o lume ratacita.
o viata consumata inutil, arsa pentru nimic.

azi stiu ca nu mai pot muri.
azi stiu ca nu te mai pot alunga.

ca am sa ma ingrop in prezentul asta cu gust metalic.



stiu ca salvare nu are sens daca nu este rezultatul propriului efort.
si mai stiu ca nu voi face niciodata nimic sa ma pot elibera
asa cum stiu ca universul nu va misca niciun deget ca sa-mi schimbe soarta.

asa ca raman.

a o sutatreizecisinoua.. vis

am avut un vis.
stupid si fara noima.
amintirea lui m-a lovit in drumul spre birou si am ramas acolo, in drum, pironita de verdele amintirii.

o sa povestesc intai de toate un amanunt real.
in urma cu cateva zile am vazut - intr-un documentar tv - imaginea locului unde o insecta strapunsese pielea victimei. zona inflamata putea avansa spre cangrena, in lipsa unor masuri medicale.

asadar, intr-un context pierdut in intuneric, imi cad ochii pe bucata carnoasa din dreptul degetului mare al mainii stangi. vad cu surprindere o zona rosie, cam de diametrul unei unghii. arata ca un mic, foarte mic vulcan. in centru, un punct negru si tare, semnul infectiei, sau poate acul insectei, ramas acolo ca o marturie.
In timp ce ma uitam la rana asta, avand in minte ipoteza cangrenei, se tot marea, milimetru cu milimetru.

am stiut ca trebuia sa scot radacina aceea a raului afara, dar ma speria durerea sfasietoare care ar fi urmat.
am apasat marginile inflamatiei si durerea mi-a secerat bratul si mijlocul.
mi-era frica de durere dar in acelasi timp stiam ca trebuie.

din mica ridicatura din mijlocul inflamatiei s-a iţit un milimetru de textura. l-am apucat cu penseta si am inceput sa trag. Am scos din muschiul palmei mele un fir de iarba de vreo cativa centrimetri.
inflamatia de pe muschiul meu devenise extrem de aspra si de uscata.

am intuit ca am ajuns la radacina si m-a apucat frica. mi-am dat seama ca ceea ce urmeaza o sa ma doara cumplit.
cand am inceput sa trag, ma uitam la umflatura din palma mea si stiam ca atunci cand voi smulge, voi lasa in palma un gaura de carne vie..
.. m-am gandit ca poate voi face mai rau astfel,
ca poate ar fi mai bine sa ma duc la spital..
dar era cam tarziu. ma apucasem deja de-o treaba.

ce-o fi o fi.

am smuls firul de iarba din palma mea.
spre marea mea supriza, radacina intuita s-a transformat intr-un fir care a iesit firesc printre celule pielii mele.

a o sutatreizecisiopta..

a trecut mult timp.
ma pregatesc de inca o iarna.



sunt la fel de bolnava.

sufar mult, uneori.
alteori ma revolt.

incerc sa te uit
dar cel mai adesea imi revii in minte in aproape orice context.

te iubesc inca.

dar asta nu foloseste nimanui.

a o sutatreizecisisaptea.. de drum

voi pleca.

voi pleca maine

si valurile singure vor hotari

daca am sa ma intorc.



eu nu vreau.

a o sutatrezecisisasea... haotica

deci de atat a fost nevoie.
de doua acorduri si cateva cuvinte.
dupa un weekend in care am redescoperit o nuanta complet imebcila extazelor, bucurandu-ma cretin pentru simplul fapt ca sunt..
n-a fost nevoie decat de atat.
de doua acorduri
de cateva cuvinte
care sa declanseze in mine toata caderea.

sunt tot mai mult femeie, si asta ma scoate din minti.
tot mai determinata hormonal.
era mult, mult mai simplu inainte.
inainte cand nu simteam nimic.

sa ii spun ca imi pare rau? sa imi primesc inapoi cainele de companie?

nu-i asa ca nu voi uita?

**

pe birou, la cateva degete de tastatura,
o lacrima.

maine va fi o pata cu margini albe.
maine.. va mai conta?

a o sutatreizecisicincea... tot talâmbă

nu stiu ce ma frustreaza mai tare.

ca tot ce simt sa fac este sa ma ascund in bratele cuiva si sa plang, sa plang lung si odihnitor; sa plang de tot..
ca daca ar incerca cineva sa imi cuprinda umerii acum, probabil l-as plesni peste ochi
ca "el" singur.. e omul langa care as vrea sa ma adun
.. in caz ca nu i-as lipi si lui doua palme peste ochi, pe care, Cerule, si le merita atat.. atat de mult!
sau faptul ca "el" nu este o optiune.

prostii de femeie.