anonimia a optezecisiuna, grea

"ce frumoasa e".. sopteste, printre sughituri, un batran in stanga mea.
nu e.
nu e EA.
trupul asta inert, figura imobila, nu-i apartin.
imi infig privirea dincolo de tablou, in trecutul din care vine.

la plecare ii strang - barbateste si incurajator - bratul.
nu imi raspunde fermitatea muschiului. doar pielea rigida a gecii de motor.
costumul nostru. mai personal decat o rochie de mireasa.

plang tarziu, cu spasme, in bratele unei prietene.
alin aceeasi deznadejde, pe umarul meu, vreme mai tarziu.
in ochi - acelasi gol. aceeasi neintelegere. aceeasi oboseala de dincolo de fire.

- cum pot sa ii explic ca asa trebuie sa se intample? ca asa imi doresc?
- nu poti.

din pragul capelei, un vaiet lung ne acopera soaptele.
un singur om poate plange astfel.
ne simtim laolalta vinovati, condamnati, egoisti, rai si vii.
isi zguduie doliul in brate care nu sunt ale fiicei ei.
care nu vor mai fi niciodata..

pentru o clipa imi aud propria mama.
si tot pentru o clipa ma intreb daca merita.
raspunsul e, insa, adanc in mine.
stiu ca altfel n-as sti sa traiesc. fara libertatea mea. fara visele mele. fara vantul facut bulgari. fara ploaia nemiloasa pe care o infrang la final. fara luna odihnita in asfalt, inaintea mea.
fara sa tanjesc. fara sa uit. fara sa imi zdrobesc iubirile sub roti.
poate nu merita. dar nu stiu altfel.


iarta-ma mama.

iar tu,
tu
odihneste linistita
visul nu se opreste aici.